Dacă peste puţin timp începând de acum
Nu mă simt mai puţin trist,
Îmi promit să mă tratez singur
Şi să vizitez un turn din apropiere
Şi să mă urc în vârf,
Mă voi arunca de pe el
Într-un efort de a-i face pe toţi să-nţeleagă
Cum este atunci când rămâi zdruncinat
Părăsit la nevoie,
La o biserică unde oamenii spuneau:
,,Doamne, asta e greu,ea nu a mai venit
Nu are rost ca noi să rămânem
Am putea la fel de bine să plecăm acasă”
Aşa cum am făcut de unul singur, iar, fireşte.
Gândindu-mă că mai ieri
Eram bucuros, fericit şi vesel
Abia aşteptând, ei bine, cine nu ar fi jucat
Rolul pe care urma să-l joc eu,
Dar, ca şi cum să mă dărâme
Realitatea m-a izbit
Şi fără ca măcar să mă atingă uşor
M-a tăiat în bucăţele
Lăsându-mă să mă îndoiesc,
Să vorbesc despre Dumnezeu în milostenia lui
Cine, dacă El chiar există?
De ce m-a părăsit?
Şi în ceasul disperării
Sunt, într-adevăr,
Singur iar, fireşte.
Mi se pare că sunt mai multe inimi frânte
În lume care nu pot fi reparate,
Lăsate neînsoţite.
Ce facem?
Ce facem?
Singur iar, fireşte.
Acum, privind în urmă anii
Şi orice s-ar întâmpla,
Îmi amintesc că am plâns când a murit tatăl meu,
Niciodată dorindu-mi să-mi ascund lacrimile
Şi la 65 de ani
Mama, Dumnezeu s-o odihnească,
Nu a putut înţelege de ce singurul bărbat
Pe care l-a iubit vreodată i-a fost luat,
Lăsând-o să o ia de la capăt
Cu o inimă atât de frântă.
Cu toată încurajarea mea,
Alte cuvinte nu au fost rostite vreodată
Şi când ea s-a dus
Am plâns şi iar am plâns toată ziua,
Singur iar, fireşte,
Singur iar, fireşte.