Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...
Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lângă mine ;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă ;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.
Sprijinu-mi fruntea în palmă şi tac :
masa de lemn se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure,
şi-aud în pădure zvon de secure,
şi-aud în pădure glas de izvoare,
şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpând din pământ...
Unde sânt ?
Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatra peste creştetul meu :
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...
Negru-i văzduhul pe care-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb ?
Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...