Poate acel „de ce” al greșelilor mele fără scuză,
Nu te-a lăsat să-ți amintești că mă iubeai.
Iar dacă încep să-mi numesc fiecare muză,
Și nu te numesc pe tine, sigur o să doară.
Visez că ochii tăi cedează și se încețoșează,
Că ale mele cântece sunt cea mai crudă companie.
Dacă mă întrebi de ce vreau să-mi duci dorul,
Aș putea să-ți explic, dar nu ai înțelege.
Și acum că nu pot să vorbesc,
Îți voi ruga amintirile să apară,
Ca noaptea, fără să te rănească, să te înnebunească.
Nu mai rămâne nimic, dacă pleci. Nu mai rămâne nimic dacă pleci.
Și acum că nu pot să vorbesc,
Pentru că există cuvinte care au înființat protestul...
Nu mai rămâne nimic, dacă pleci. Nu mai rămâne nimic dacă pleci,
Și nu te mai întorci.
Faptul ciudat e că îți cânt fără sens.
Cântecul ăsta e imposibil de dedicat...
Și deși mă doare să accept că l-am pierdut,
Azi mă doare mai tare că nu pot să-l caut.
Și acum că nu pot să vorbesc,
Îți voi ruga amintirile să apară,
Ca noaptea, fără să te rănească, să te înnebunească.
Nu mai rămâne nimic, dacă pleci. Nu mai rămâne nimic dacă pleci.
Și acum că nu pot să vorbesc,
Pentru că există cuvinte care au înființat protestul...
Nu mai rămâne nimic, dacă pleci. Nu mai rămâne nimic dacă pleci,
Și nu te mai întorci.
Și acum că nu pot să vorbesc,
Fiecare secundă fără vocea ta pare eternă,
Fiecare privire accidentală e un infern.
Nu mai rămâne nimic, dacă pleci. Nu mai rămâne nimic dacă pleci,
Și nu te mai întorci.