Ei spun ca e fericită cu viața ei,
urmându-si toate visurile,
pare atât de fericită.
In râsul ei și-n vorba ei,
trăind ca in paradis,
ca și când ar stăpâni lumea întreagă.
Au spus că e încăpățânată și puternică,
nimic n-o afectează,
nimeni in lumea asta nu poate
să-i spună ce să facă
sau de ce să viseze și să aibă dorințe.
Ea nu are nevoie de nimic.
In sufletul meu sunt opusul a ceea ce văd ei,
fie ca Domnul s-o ajute să-și vindece rănile,
uneori un zâmbet ascunde o rană adâncă,
uneori sunt lucruri pe care nu ne place să le arătăm.
Adeseori simt durere în suflet,
un milion de probleme sufletești mă ucid,
imi doresc să pot vorbi cu cineva și sa-mi eliberez sufletul,
dar mândria mă împiedică.
Ani de zile am trăit în propriile probleme,
m-am prefăcut că le uit.
Mă judecă după felul in care arăt
și după viața pe care o trăiesc,
mereu mă prefac că sunt bine,
dar în sufletul meu e un foc arzând.
Dacă cei ce mă invidiază
ar fi în locul meu pentru o clipă
să trăiască ce am trăit,
și-ar dori o altă viață.
Dacă vorbesc despre ceea ce trăiesc,
ce diferență e,
care-i rostul?