În satu' meu se lasă toamna

În satul meu se lasă toamna, în sfârșit,

În satul meu trăiește mama, fericit,

Grădină, flori, găini, gospodărie,

Și când o văd zâmbind, mă-ntorc și eu în copilărie.

Fiecare pentru baștină are un duios cuvânt,

Dar satul meu îi chiar cel mai frumos de pe pamânt,

Cel mai curat la suflet, știu că-l are,

Și-n loc de asflat prefer să rămână-acea cărare.

Eu multe am iubit și multe încă iubesc,

Păduri și dealuri, pur și simplu să le privesc,

Rapu'n căști iubeam, prin Chișinău, papucii rupți,

Și încă te iubesc pe tine, știu că asculți.

Lumea tot pleacă, uitând acasă gândul,

În căutarea fericirii învârtesc pământul,

Alții parcă au găsit-o dar ceva i-apasă,

Eu știu: ei caută încă toamnele de acasă.

Eu toamna mea din vârf de deal nu o schimb pe ni'ca,

Iubirea asta mare mi-a rămas de la bunica,

Caci unde n-oi pleca, în civilizație, departe,

Străpunge-mă-vor toamnele de acasă pe-nserate.

În satul meu se lasă toamna,

În satul meu trăiește mama,

Prin lume parcă ce n-aș face,

Dorul nu ma lasă-n pace,

Tot acasă ma întoarce.

Știu, se scutură din nou salcâmii,

Nu pot uita mirosul pâinii,

Pe care așteptam s-o împartă,

Când stăteam în drum la joacă,

Lângă nucul de la poartă.

Pustiu e-n partea veche, de mai lângă pădure,

Pustii casele noi neterminate, sure,

Pustiu pe lângă școală, toloacă, grădiniță,

Unde furam harbuji, acum cresc romanițe.

Și unde mă trăgeau doi cai atât de iute,

Acuma merg încet, deși mă trag vreo două sute,

Pe malul iazului unde aprindeam iubiri,

Acuma de pe celălalt prindem amintiri.

Nici trenul nu mai trece, da' pe cine să ducă?

Aici nimeni nu coboară, da' pe totdeauna urcă,

Și cui mai trebuiește trenu-n țară ca transport,

Când acuma tuturor le trebu' la aeroport.

Eu știu că e nevoie de continuă dezvoltare,

Două mici cărări dispar, apare una mare,

Dar nu tăiați salcâmii să aromească-n depărtare,

Că poate întorc cucorii de după hotare.