Va fi cândva, va fi odată,
neapărat va fi ca mâine :
vom apărea la judecata
mult pătimitelor ţărâne.
În haine noi, dar nu de gală,
cu păru-abia cărunt la tâmplă,
învinşi de nu ştiu care boală,
precum adeseori se-ntâmplă.
Vom apărea la judecata
cea care nu încalcă lege,
şi mici, vom aştepta răsplata
pentru păcate, se-nţelege.
Judecători vor fi străbunii
ce-au stat de veghe la hotare
pe timpurile Semilunei,
pe vremea hoardelor barbare ;
Străbunii, poate şi părinţii,
bătrâni de tot, păşind agale,
puţini la trup, uscaţi ca sfinţii
ce luminează catedrale.
Va fi cândva, va fi oriunde,
neapărat va fi, de aceea
hai să vedem ce vom răspunde,
noi am trădat sau nu ideea ?
Noi am furat sau nu poporul ?
Noi ne-am vândut sau nu credinţa ?
Noi am ştiut ce-nseamnă dorul ?
Ce rost mai are pocăinţa ?
Ce rost mai are-ngenuncherea
în faţa sfintelor altare,
când nu ne-a încercat durerea
cu lacrimile ei amare ?
Ce rost mai are rugăciunea
de dimineaţă şi de seară,
când altădat-am râs de lumea
cea simplă, cea rudimentară ?
Din ale noastre mari păcate
vom face-o sarcină pe care
prin secole vom duce-o-n spate,
cerşind un pic de îndurare...
Şi dacă zeii buni cu toţii
ne vor ierta, cum iartă zeii,
n-au să ne ierte strănepoţii,
învingătorii şi plebeii.
Va fi cândva, va fi ca mâine !